Nici o alta industrie nu a generat atat de multe legende urbane in ultima vreme precum industria fast food-ului, din ce in ce mai prezenta in vietile noastre. Toata lumea a auzit adevaruri si exagerari despre cat de nesanatoase pot fi produsele de pe aceasta piata, despre cate vaci contine un hamburger sau despre continutul dubios al unor alimente. Insa probabil ca cea mai cunoscuta informatie legata de produsele fast food este prezumptia ca ele nu se strica sau ca au un termen de valabilitate foarte lung. TOTB a testat acest crez, dar nu numai pe produse clasice de tip fast food din SUA, ci si pe saorma noastra cea de toate zilele.
De fiecare 1 aprilie mai apare câte o farsă care ţinteşte companiile de fast food, în special gigantul McDonald’s. Grist.org, de exemplu, a anunţat în aprilie 2010 că această companie a renunţat la o iniţiativă globală de reciclare a resturilor organice după ce oamenii de ştiinţă americani au confirmat că nici un produs din meniul său nu se poate descompune. Publicaţia cu profil eco a precizat apoi că a fost o farsă, iar reprezentanţii McDonald’s au scris pe Twitter că s-au amuzat copios pe seama ştirii false şi au trimis la o iniţiativă de reciclare din anii ’90. O altă glumă anunţă că din cauza fast food-urilor nu se mai descompun cadavrele din cimitire.
Însă pe lângă numeroasele glume apărute pe seama companiilor care ne îndoapă cu carbohidraţi şi grăsimi, au existat şi câteva experimente reale. Unul dintre ele a fost Super Size Me (2004), în cadrul căruia un american pe nume Morgan Spurlock a consumat numai produse de fast food de la McDonalds timp de o lună. Protagonistul experimentului a realizat şi un film documentar care a creat un val puternic anti fast food atât în State, cât şi în Europa.
Un alt experiment, mai recent, ne-a fost prezentat anul acesta de artista Sally Davies. Aceasta a demonstrat că meniul Happy Meal de la McDonald’s nu se descompune, nu se strică şi, în plus, nici măcar dupa 6 luni în care este ţinut la temperatura camerei nu apar semne vizibile că s-ar degrada în vreun fel. Artista spune că ingedientele nici măcar nu au mirosit urât după experiment și că, după câteva zile, nici câinele ei nu a mai fost încântat de meniu.
După atâtea vorbe şi experimente ne-am gândit şi noi, redacţia TOTB, să încercăm să aflăm adevărul despre decompunerea produselor de tip fast food. Nu numai pentru că eram cât de cât sceptici faţă de experimentele de până acum, dar voiam să vedem şi să simţim pe pielea noastră cum se prezintă situaţia şi la noi în ţară. Iar de data asta am încercat să nu ne limităm la o singură companie de pe această piață. Aşa că am ales, evident, câte un meniu arhicunoscut de la McDonald’s şi de la KFC, însa am inclus şi ceva mai specific peisajului balcanic: şaorma. Şi ce altă firmă era mai potrivită decât franciza Dristor?
Am discutat în primă fază aşteptările pe care le avea fiecare dintre noi vizavi de experiment şi apoi am trecut la treabă. Iar ce a ieşit puteţi citi în rândurile următoare.
Episodul 1: Arhicunoscutul Mac (Ionut Dulamita)
Acum şapte ani, când am venit în Bucureşti, la facultate, eram subţirel – 76 kg la o înălţime de 1,84 m – şi obişnuit cu mâncarea gătită pe care mama mea ardeleancă mi-o servea ca oamenii, de trei ori pe zi. Însă când un provincial de 19 ani din Petroşani ajunge în Capitală, capitalismul de consum este primul care îi deschide porţile oraşului şi îl ademeneşte cu atracţiile sale glam. Iar minuturile frumos ambalate şi promovate, care îţi sunt servite pe loc de nişte oameni excesiv de amabili într-un restaurant consumer friendly şi care au un gust infinit mai bun decât eternul şi inspidul şniţel de porc însoţit de piure sau de pilaf – după care mai şi aştepţi vreo oră – sunt prima dintre ele – cel puţin în cazul meu – şi îţi lasă gura apă. Aşa că primul meu tur al Bucureştiului a fost garnisit cu BigMac-uri de la McDonald’s şi cu crispy strips-uri de la KFC, asezonate neapărat cu o porţie mare şi aurie de cartofi prăjiţi pe care îi devoram ca pe seminţe sau ca pe ciocolată. Mai târziu, după prima beţie în club, am fost împins şi în stradă, vrăjit de sosul de usturoi şi de carnea fibroasă şi crocantă de pui din gheretele cu şaorma, împăturite într-o lipie moale chiar şi la 5 dimineaţa. Am uitat repede de şniţelele, piureurile şi pilafurile trimise de mama cu autocarul sau cu trenul, pe care le lăsam cu lunile în frigider – am văzut orori inimaginabile – şi am dat-o numai pe şaorma, Mac-uri, aripioare şi crispy-uri. După trei ani, aveam 96 kg la aceeaşi înălţime de 1,84 m.
La început
Tot produsele de tip fast food m-au ajutat să şi slăbesc. Era o zi de duminică şi am mâncat o lasagna comandată în redacţie. Ajuns acasă, m-am înfruptat din resturile de pui Shanghai cu orez Beijing comandate de la Wu Xing, iar mai târziu, după 9 seara, un prieten m-a vizitat înarmat cu cinci bucăţi de pui asortate de la KFC, mari cât pumnul, numai pentru mine. Mi-a fost rău trei zile şi o vreme am mâncat doar salate sau deloc. După doi ani în care m-am ferit de fast food-uri, am slăbit 20 kg şi, de-atunci, am reuşit să-mi menţin o greutate constantă. Mai mănânc şi acum câte o şaorma, câte un Mac, câte un strip, însă destul de rar, nu pentru că n-aş fi foarte sceptic în privinţa practicilor consumeriste, ci pentru simplul fapt că sunt foarte bune la gust şi mă scutesc de timpul petrecut în bucătărie. Recunosc că am început experimentul de o lună cu sentimentul de încredere că ingredientele meniulului Big Mac pe care l-am cumpărat, constând dintr-un burger cu carne de vită, o felie de caşcaval, castraveţi muraţi, fâşii de salată și maioneză și o porţie de cartofi prăjiţi, va da naştere unui monstru organic. Şi că vor prinde un miros înţepător şi îngreţoşant, asemenea cremşnitului făcut de mama pe care l-am uitat puţin mai mult de o lună într-un dulap de bucătărie, în timpul facultăţii, şi care a explodat pe pereţii unei cutii de plastic, găzduind câţiva viermişori cât granulele de susan.
Nu puteam concepe altfel. Mai ales că am lăsat burger-ul şi cartofii nemişcate pe masa din bucătărie, unde, în primele trei săptămâni ale micului experiment, a fost cald. Am dat caloriferul la maxim înainte să opresc repartitorul pentru a face economii la factură. După două săptămâni, am fost suprins să observ că în bucătărie nu mirosea deloc a stricat. Cartofii, carnea, chifla, felia de caşcaval şi cele de castraveţi muraţi şi fâşiile de salată se uscaseră şi se micşoraseră puţin, însă aspectul lor era aproape neschimbat. Maioneza dispăruse. Carnea şi chifla arătau exact ca la început, doar cartofii, castraveţii, salata şi felia de caşcaval erau mai scofâlcite. Cineva care venea în vizită putea să le înfulece liniştit în lipsa unui avertisment. Doar carnea prinsese miros, însă unul deloc deranjant, pe care îl simţeam doar dacă îmi băgam nasul în chiflă şi care aducea cu cel al pastramei de oaie. Cartofii, la rândul lor, deveniseră casanţi şi aveau un iz uleios, dar foarte discret, pe care îl simţeam tot dacă îi amușinam de aproape. Miroseau foarte puţin a rânced. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult în celelate două săptămâni, poate şi pentru că, în ultima dintre ele, bucătăria a fost răcoroasă.
După o lună
Ingredientele s-au uscat şi mai tare şi au devenit tari ca piatra. Doar castraveţii şi salata au prins pe alocuri o tentă verzuie pronunţată, ca mătasea broaştei, și s-au lipit de pereții chiflei, asemenea unor rămășițe fosilizate. Restul arată neschimbate, doar puţin micşorate în urma procesului de uscare. Carnea şi cartofii şi-au păstrat mirosul mai sus amintit, poate un pic mai strident, unul care se face simţit doar când îţi apropii nasul de respectivele ingrediente. M-am încumetat să gust din cartofii prăjiţi, care, sincer, au doar un gust uleios, fără nici o urmă de savoare şi se sparg uşor între dinţi. Am gustat şi din carne şi nu mi s-a întors stomacul pe dos. N-am încercat însă a doua oară. Are consistenţa unui biscuite de ovăz şi un gust sintetic, uleios, dar unul care aduce a carne de oaie, uşor piperat. E un gust rău, dar nu unul clasic de carne stricată, din care am avut ocazia să degust în facultate. Nu ştiu cât de multe demonstrează acest experiment, dar ştiu că am lăsat de mai multe ori pulpe de pui în frigider, nu pe masa de bucătărie, mai puţin de o lună şi au prins mucegai şi un miros îngrozitor.
Cu siguranţă voi consuma în continuare produse de la McDonald’s, însă m-aş simţi mult mai bine dacă aş şti că vor putea naşte şi ele monştri organici la fel ca fasolea bătută pe care am lăsat-o două luni pe balcon în timpul facultăţii şi care s-a umflat şi a fost acoperită de trei straturi de mucegai de culori diferite. A trebuit să chem un prieten să mă ajute să scap de ea.
Episodul 2: Popularul KFC (Roxana Bucată)
Aripioarele de la Mac au fost, recunosc, my guilty pleasure. Ori de câte ori reuşeam să mă abţin de la dulciuri pentru câteva zile, îmi permiteam o escapadă la McDonald’s. Aşa că, în cazul meu, vizita la fast food a fost asociată cu un sentiment de recompensă până a trebuit să intru la KFC cu scopul de a achiziţiona „proiectul” – un meniu Crispy Strips – pe care urma să-l studiez timp de o lună. Asta mi-a amintit de alte experimente care au arătat cum mâncarea de acest fel nu se strică după perioade mai mari de timp. Abia când am păşit în KFC-ul din Piața Romană, în prima zi a experimentului, mi-am pus problema cu adevărat şi m-am întrebat în ce zi or fi, de fapt, meniurile pe care le consumau oamenii care îşi luau prânzul. Dacă am fi fost într-un film, în momentul acesta ar fi început muzica dramatică ce se aude de obicei atunci când un detectiv găseşte un fir de păr blond lângă un cadavru.
Prima zi
Mi-am aşezat “proiectul” pe cuptorul cu microunde, într-un colţ al bucătăriei. Bunătăţile miroseau atât de bine, încât au riscat serios să nu mai apuce a doua zi, iar proiectul ar fi putut să se încheie, mult prea devreme, prin devorare. Începând însă cu a doua zi, nu a mai fost nevoie de stoicism din partea mea, pentru că mirosul respingător de ulei a asigurat continuitatea experimentului. Nu se simţea în cameră, dar îţi tăia pofta de mâncare când îţi apropiai nasul. Dacă olfactiv schimbarea s-a simţit de a doua zi, vizual – nici o modificare. Din a patra zi a început să se vadă cum crispy strips-urile “intră la apă” şi cum cartofii prăjiţi se “ofilesc”. Asta nu i-a oprit pe musafirii mei să fie tentaţi de un cartofior sau de un strip. Abia după ce mi-am dat cuvântul că meniul stătea acolo de câteva zile s-au îndepărtat.
Micşorarea a continuat, încet, dar sigur, în fiecare zi, făcându-mă să mă aştept ca într-o dimineaţă să găsesc doar ambalajul de hârtie plin de ulei uscat. Pe parcursul următoarelor două săptămâni de experiment, bunătăţile de la KFC au continuat să se micşoreze şi să se întărească. Mirată că nu arată a mâncare stricată, m-am gândit că poate la suprafaţă şi-au păstrat aspectul şi că, de fapt, înăuntru sunt numai viermi. Aşa că am tăiat transversal o bucată, însă n-am gasit decât carne.
După 30 de zile
Abia în ultima săptămână au început să se vadă “floricele” de mucegai pe una dintre bucăţile de pui, pe partea dinspre hârtie, nu la suprafaţă. Acestea s-au extins până au acoperit toată latura de dedesubt. Alte bucăţi de pui sunt intacte. La fel şi cartofii, care sunt doar mai subţiri decât la început. La final, dupa 30 de zile, am un meniu Crispy Strips mai mic, tare ca piatra, care miroase ca în a doua zi de experiment şi care e atacat pe alocuri de mucegai.
Nu am aflat acum că produsele de tip fast food nu se strică repede, dar…până nu vezi, nu crezi. Acum că am văzut, îmi caut alt premiu pentru dăţile în care sunt mândră de mine.
Episodul 3: Şaorma noastră cea de toate zilele (Magor Csibi)
Când am ales să fiu cel care testează faimoasa şaormă de Dristor mă aşteptam să am cea mai dificilă sarcină. Avantajul evident, din punctul meu de vedere, era că aveam o şaormerie mereu aglomerată la câţiva metri de locuinţa mea, însă mă temeam că dezavantajele vor fi mai mari decât în cazul celorlalte produse testate. Cu toţii am auzit legende despre cum se fabrică hamburgerul de la Mac sau cum arată puii de la KFC. Însă şaorma este diferită.
Prima zi
Oare chiar atât de diferită e şaorma?
Ştim cu toţii că şaorma e un produs popular în Bucureşti. Indiferent la ce oră ies cu câinele meu la plimbare, la şaormeria marca Dristor de lângă blocul meu e lume tot timpul. În weekend e aglomeraţie mare, în timpul săptămânii mai ai şansa să găseşti un loc unde să te aşezi. La nivel de prejudecăţi, se pare că avem o atitudine mai favorabilă faţă de şaormă. Mai toţi oamenii care au auzit de experiment credeau că se va strica în câteva zile, unii se aşteptau la doar câteva ore, şi că celelalte sortimente de tip fast food vor rezista eroic toată luna.
La fel mă aşteptam şi eu. Credeam că în maximum două zile se va strica mai tot meniul, mai puţin cartofii prăjiți. Carnea din şaorma mixtă pe care am cumpărat-o nu era tocată şi nu mă aşteptam să fie nici tratată cu diverse substanţe şi conservanţi. Cartofii sunt exact la fel ca la oricare alt fast food, congelaţi, scoşi din pungă şi prăjiţi în friteuză. Aşa că eram convins că ayranul (iaurt turcesc) care însoţea şaorma se va strica în câteva ore, şaorma în câteva zile (nu mai mult de trei), iar cartofii nu vor avea de suferit nici după o lună.
Am aşezat meniul pe masa din living. Însă nu bănuiam ce surprize mă aşteaptă.
Aşteptările mele nu s-au dovedit a fi exacte. A trebuit să aştept două zile până să cedeze ceva din meniu. Nu a cedat ayranul, ci paharul de hârtie în care fusese turnat iaurtul, care nu mai reuşea nicicum să ţină licoarea cremoasă înăuntru. Aşa că am transferat ayranul într-o cană de ceai. În prima săptămână, meniul nu a dat nici un semn de slăbiciune. Mai mult, după ce a trecut o săptămână, prietena mea, care uitase de experiment, mai ciupea din cartofi fără să le conştientizeze vechimea.
Dupa o săptămână, ayranul a început să nu mai arate bine, iar după 10 zile, mirosul pătrunzător de mâncare stricată m-a forţat să-mi iau rămas bun de la băutura tradiţională din Turcia. Cartofii şi şaorma rezistau în continuare şi nu au cedat nici la proba vizuală, nici la cea olfactivă. Dupa 16 zile, şaorma a început să miroasă uşor. Nu neapărat a carne stricată, ci mai degrabă a ciorap umed uitat într-o pungă de plastic. Mirosul era însă discret, fără să ne deranjeze în activităţile noastre zilnice din living. Cartofii arătau la fel de bine ca în prima zi.
La final de lună
La sfârşitul lunii, şaorma s-a prezentat aproape la fel ca în prima zi. Singura diferenţă era că varza şi castraveţii arătau vizibil slăbiţi de temperatura în permanenţă caldă din living. Situaţia nu s-a agravat nici în ceea ce priveşte mirosul, a rămas mai degrabă la stadiul prezentat mai sus. Însă de îndată ce am despachetat-o, am observat că în locurile în care şaorma intra în contact cu punga de plastic în care a fost ambalată s-a format un strat gros de mucegai negru care emana un miros extrem de neplăcut. Înăuntru, pe alocuri, prezenta urme de stricăciune, dar nu atât de mult carnea, cât diversele ingrediente care o însoţeau.
Și surpriza de la despachetare
Aşa că ultima lună a reuşit să-mi dărâme un mit personal. Aflați mai multe în concluzii.
Concluzii
La un experiment de acest gen nu putem avea prea multe de comentat. Am vrut să verificăm dacă legendele sunt adevărate şi am învăţat că, parţial, sunt.
Într-adevăr sunt exagerări şi legende ştirile răutăcioase care afirmă că aceste produse nu se descompun sau că rezistă luni întregi în condiţiile cele mai nefavorabile. Nu trebuie să ne fie teamă că vom mânca din greşeală un burger sau o şaorma atunci când sunt stricate. Chiar dacă, la prima vedere, pot crea impresia că sunt proaspete, nici unul dintre produsele testate nu poate fi confundat cu omologul său proaspăt. Au mirosit ușor a stricat, iar la o primă atingere/degustare diferența se sesizează destul de ușor.
Mai îngrijorător este faptul că nu se strică carnea din aceste produse pe perioade mai lungi de timp, sau chiar dacă se strică puţin, această schimbare are loc încet şi gradual. Faptul că Ionuţ reușit să guste dintr-un burger de o lună alături de cartofi prăjiţi de o lună ne face să ne punem întrebări serioase vizavi de calitatea produselor şi de chimicalele conținute de acestea.
O altă învăţătură importantă este că fast food-ul este fast food şi gata. Nu par să existe soiuri mai nobile, gen şaorma sau şnitel, şi mărci demonizabile, precum produsele multinaționalelor dominate de burgeri şi pui. Se pare că majoritatea se strică la fel şi sunt de o calitate similară.
Restul concluziilor vă aparţin. Până la urmă, cănd staţi la rând la Mac, KFC sau la șaormeriile marca Dristor e la fel ca în cabina de vot, veți fi singuri. Aşa că decizia vă aparține. În încheiere, v-am spune doar o vorbă veche, învăţată de la bunici: „Ați mânca ceva ce nu mănâncă nici mucegaiul?”.
Sursa: http://think.adevarul.ro/2010/12/se-strica-sau-nu-produsele-de-tip-fast-food/
Continue Reading
